Sfintul imperiu Roman

În mentalitatea medievală a existat ideea de continuitate între Imperiul Roman și Sfântul Imperiu Roman, prin particula "sfânt" evidențiindu-se faptul că acesta din urmă, a fost unul creștin, spre deosebire de Imperiu Roman (antic), care fusese creat și dezvoltat până la epoca creștinismului consacrat. La fel ca Biserica Romano-Catolică, și reprezentanți ai Sfântul Imperiu Roman îl vedeau și prezentau ca fiind continuatorul (deplin) al civilizației romane.

Odată cu afirmarea naționalismului, la denumirea "Sfântul Imperiu Roman" au fost adăugate cuvintele "de Națiune Germană", făcându-se de atunci încolo eforturi pentru transformarea acestuia într-un stat național german unitar, fapt realizat abia în 1871.

Existența și titulatura Sfântului Imperiu Roman (de Națiune Germană) a fost instrumentalizată de naționaliștii germani, care au văzut în aceasta "Primul Reich" german.

Sfântul Imperiu Roman nu a fost un stat național, ci un imperiu peste mai multe popoare. În ciuda faptului că majoritatea populației sale și a elitei politice erau de etnie germană, conducătorii săi, elita politică, se priveau pe ei înșiși ca cetățeni romani, continuatori ai tradiției statale a Romei antice deși, practic nu mergeau la Roma decât pentru încoronarea lor religioasă. La zenitul său, imperiul cuprindea majoritatea teritoriului în care astăzi se află Germania, Austria, Elveția, Liechtenstein, Belgia, Luxemburg, Țările de Jos, Cehia, Slovenia, la fel ca și partea estică a Franței, o parte din Italia, și părțile occidentale ale Croației și Poloniei. Începuturile sale converg către data încoronǎrii lui Carol cel Mare (denumit si Charlemagne - 742/814) cu ocazia Crăciunului din anul 800, de cǎtre papa Leon al III-lea și a durat pânǎ la abdicarea lui Francisc al II-lea, în anul 1806, în timpul rǎzboaielor napoleonene. Limba oficială a imperiului a fost limba latină, alături de care germana a fost ridicată la statut oficial de-abia în timpul domniei lui Iosif al II-lea, Împărat romano-german. Alături de latină și germană (cu toate dialectele sale), în imperiu erau utilizate și limbile slave, precum și franceza și italiana.

În secolul al nouălea era noastră, Imperiul carolingian se dezmembrase. Împăratul Ludovic cel Pios își împărțise imperiul în trei între fiii săi: Francia era a lui Carol cel Pleșuv, Germania aparținea lui Ludovic Germanicul (fără teritoriul dintre Elba și Oder) iar teritoriul dintre Franciași Germania odată cu Italia erau în stăpânirea lui Lothar I. Cu timpul, teritoriul franco-german va fi alipit la Germania iar Italia va deveni regat. Burgundia va deveni și ea regat independent. Astfel în secolul al nouălea în Apus existau: Regatul Franciei, al Burgundiei, al Germaniei și al Italiei.

Otto cel Mare, regele Germaniei cucerește Boemia și Moravia de la unguri, teritoriile slavilor dintre Elba și Oder. Atrași de bogățiile Italiei, feudalii germani, în frunte cu Otto, cuceresc nordul și centrul peninsulei iar Statul Papal cu Roma sub protecția Sfântului Imperiu, Venețiași Genova erau independente. Otto a obținut la Lechfeld (în centrul Germaniei), în 955, o splendidă victorie împotriva maghiarilor care invadau periodic Apusul. Otto se proclamă la Pavia (așezată în Italia de nord) rege al Italiei și în 962, la Roma, papa îl încoronează ca împărat al Sfântului Imperiu de Națiune Germană (962-1804).

Urmașul lui Otto, împăratul Henric al IV-lea al Sfântului Imperiu Roman (Heinrich IV, 1056-1105), pierde lupta pentru investitură cu papaGrigore al VII-lea și este nevoit să pelerineze din Speyer până la Canossa (localitate din Italia de nord) pentru a primi iertarea papei. De atunci, papa alegea personal episcopii. Aceasta va marca decăderea Imperiului romano-german. După moartea împăratului Frederic al II-lea, ce reușise temporar să unifice Italia, obținând și titlul de rege al celor două Sicilii, și după stingerea dinastiei Hohenstaufen, titlul de Împărat romano-german va desemna un suveran lipsit de orice putere. Principii, înalții prelați, orașele Imperiului, marea mulțime de nobili (chiar de rang inferior) vor urmări doar satisfacerea propriilor ambiții și interese, fapt care va duce la anihilarea autorității pe care o deținuse în Europa apuseană Sfântul Imperiu Roman.

Apoi, titlul de Împărat romano-german îl va păstra ambițioasa casă de Habsburg cu toate că era un titlu lipsit de orice putere. DupăRăzboiul de 30 de ani, prin Pacea Westfalică din 1648, Imperiul a pierdut o mare parte din teritoriu: Lorena, Alsacia, o parte din Țările de Jos (Republica Olandeză), Elveția etc. Imperiul se va fărâmița în aproximativ 360 de state independente. El a continuat să existe pe hârtie și va fi desființat oficial abia în 1806 de către Francisc al II-lea la presiunile lui Napoleon Bonaparte.

Numele dinastiei de Habsburg se leagă de istoria Imperiului Roman și mai târziu de cel austriac. Viena, reședința Habsburgilor, devine cu intermitențe capitala Sfântului Imperiu Roman aproximativ din 1400 până în 1806. Din 1804 Viena este capitala noului Imperiu Austriac(până în 1804 Austria a fost arhiducat, Habsuburgii deținând multe teritorii și în afara Sfântului Imperiu) și, pentru doi ani (1804-1806), reședința împăratului cu coroană dublă (Germană și Austriacă). După renunțarea forțată la coroana Sfântului Imperiu și la numele de Împărat Romano-German, Francisc al II-lea, la cererea lui Napoleon, transformă Austria în imperiu, un oarecum succesor al defunctului Sfânt Imperiu Roman.

umele dinastiei este dat de castelul Habsburg din Suabia. Castelul a fost ridicat în secolul al-X-lea de un senior suab, Gortrand cel Bogat. Un urmaș al contelui pe nume Werner și-a luat numele de conte de Habsburg transmițându-l urmașului său. În 1271 Rudolf de Habsburg devine împărat romano-german și intră în conflict cu regele Boemiei. Rudolf iese victorios și ia în stăpânire Austria și Tirolul. Urmașii săi vor alipi alte teritorii, ca în 1526 când Ferdinand I cucerește Boemia. Mai mult de 400 de ani vor fi Habsburgii Împărații Sfântului Imperiu Roman - până la desființarea lui în 1806.

În 1804 Austria devine Imperiu (după anexarea teritoriilor dela stânga Rinului sub Napoleon I Bonaparte), iar împăratul german Francisc al II-lea este în același timp și împărat austriac numit Francisc I (Viena rămâne până la desființarea Imperiului romano-german în 1806 capitala Sfântului Imperiu, o capitală dublă). Congresul de la Viena din 1815 (după a doua exilare a lui Napoleon I) a restaurat granițele Sfântului Imperiu, fără a restaura Imperiul romano-german însuși. Germania (numită Confederația Germană) a devenit o confederație de state independente conduse parlamentar de către Imperiul Austriac (Graf von Metternich), cu parlamentul în Frankfurt am Main. In 1866, în urma războiului austro - prusac, Austria este nevoită să se desprindă din Confederația Germană. În 1871, în urma războiului franco - prusac,Napoleon al III-lea abdică, iar Germania devine din nou imperiu sub conducere prusacă, fără Austria. Berlin devine capitala noului imperiu. Împreună cu teritoriile ocupate care nu au aparținut Confederației Germane se formează din nou Imperiul Austriac Imperiul Austro-Ungar. Deja în secolul al XVIII-lea Austria anexase, în urma războaielor cu turcii (Imperiul Otoman), noi teritorii balcanice (Iliria, Dalmația, Banatul de Timișoara etc.). Vecinul ei, Imperiul Musulman Otoman, este supranumit "Bolnavul Europei". Deși nu are o concurență serioasă în Balcani în afară de tânăra Rusie care se erijează în apărătoare a ortodoxismului în Est-Europa, Austria duce o politică continuă de lupte pentru acapararea de noi teritorii. În cursul războiului de șapte ani Prusia obligă pe Habsburgii austrieci la cedarea bogatei regiuni Silezia. În anii 1789-1797 s-a luptat cu Franța. Acolo o revoluție a maselor populare sprijinită de burghezie a răsturnat monarhia bourbonă instaurând o republică efemeră și măcinată de lupte interne. Austria, Spania, Prusia și Anglia, puterile dominante ale Europei, se proclamă apărătoare ale Bourbonilor, dar vor suferi numai neajunsuri datorită unui general francez tânăr și capabil: Bonaparte. După primul război mondial Austria și Ungaria (Imperiul Austro-Ungar) pierd teritoriile ocupate. Tratatele de la Saint-Germain și Versailles interzic atât Austriei cât și Germaniei o unificare politică.