Întemeierea primelor regate barbare germanice.
Regatul vizigot
Alungaţi de huni, care-i subjugaseră pe vecinii lor, alanii şi ostrogoţii,
vizigoţii se refugiază la sud de Dunăre, cu permisiunea împăratului
roman Valens, care era un simpatizant fervent al ereziei ariene (376). În
anul următor, iritaţi de abuzurile funcţionarilor imperiali, care nu le
respectau statutul de federaţi şi-i ameninţau cu înrobirea, ei se revoltă
împotriva autorităţilor romane. În ziua de 9 august 378, răsculaţii înving
trupele împăratului Valens, lângă Adrianopol. Cezarul roman moare în
luptă. Peste câţiva ani, Teodosiu cel Mare reuşeşte să reprime răscoala şi, în
urma unei înţelegeri, îi cantonează pe vizigoţi, ca aliaţi, în Tracia (382).
În anul 395, regele vizigot Alaric rupe tratatul cu Imperiul Roman de
Răsărit, care data din 392 şi se mută cu supuşii săi în Illyria, după ce
pustieşte Grecia. De aici pătrunde în nordul Italiei (401) şi, fiind respins, se
repliază, mai întâi în Dalmaţia, iar ulterior în Noricum. Cu ocazia unui nou
raid, în octombrie 408, regele vizigot ajunge cu trupele sale până la porţile
Romei. Pretinde asediaţilor un tribut enorm, din care percepe o parte.
Satisfăcut de avuţiile capturate, se retrage temporar în Toscana. Însă, când
împăratul Honoriu, fiul lui Teodosiu cel Mare, refuză să achite integral
tributul solicitat, Alaric asediază Roma, o cucereşte, probabil prin trădare, la
24 august 410 şi o jefuieşte timp de trei zile. Traumatismul moral pe care
l-au suferit romanii, în urma acestui eveniment, a fost enorm. Păgânii
considerau că zeiţa Fortuna abandonase Cetatea Eternă, întrucât aceasta
renunţase la tradiţionalele zeităţi protectoare. Pe de altă parte, autorii creştini
calificau succesul lui Alaric drept o etapă premonitorie a apocalipsei.
După decesul lui Alaric (410), în sudul Italiei (intenţiona să treacă în
Sicilia şi de acolo în Africa), vizigoţii, care o capturaseră pe sora
împăratului roman Honoriu, părăsesc peninsula, dar ocupă sudul Galiei
(412). Athaulf (410-415), noul lor rege, îşi alege drept reşedinţă Toulouse
şi se căsătoreşte cu Galla Placidia, sora suveranului roman (414). În 418,
Roma se decide să încheie cu vizigoţii un nou foedus (alianţă), prin care li
se recunoaşte acestora stăpânirea asupra teritoriilor deja controlate
(Narbonne şi Aquitania), cu condiţia să respingă atacurile piraţilor saxoni
sau frisoni, orientate spre coastele atlantice ale Galiei şi să suprime
mişcarea bagauzilor din aceeaşi provincie.
În numele împăratului Honoriu, barbarii germanici, stabiliţi în
Aquitania, invadează Spania, în 418, sub conducerea regelui Wallia
(415-418) şi-i izolează, în final, pe suevi, pentru un secol şi jumătate, în
Galicia şi Lusitania de Nord, iar pe alani şi vandali în Baetica (419-429).
Teodoric I (418-451) încheie un tratat de alianţă (foedus) cu romanii şi
moare în lupta cu hunii, de la Campus Mauriacus (451). Teodoric al II-lea
(453-466) încurajează adoptarea moravurilor romane şi-şi extinde
stăpânirea în Peninsula Iberică. În vremea regelui Euric (466-484) e
alcătuită prima culegere germanică de legi, Codex Euricianus (475), iar sub
Alaric al II-lea (484-507), se instituie, pentru supuşii de origine romană, un
Breviar după Codex Theodosianus, intitulat Lex Romana Visigothorum.
După înfrângerea suferită din partea francilor, la Vouillé (507) şi moartea
regelui lor, Alaric al II-lea, vizigoţii glisează la sud de Pirinei. Amalaric
(526-531) pierde Narbonne şi se retrage la Barcelona. Regatul vizigot se
transformă într-un stat prin excelenţă iberic. În anul 551, vizigoţii pierd
Baetica, în faţa contraofensivei bizantine, iniţiată de basileul Imperiului
Roman de Răsărit, Iustinian. De teama bizantinilor, regii Agila (549-554) şi
Athanagild (554-567) mută capitala statului vizigot de la Sevilla la Mérida
şi după 554 la Toledo. Leovegild (568-586) distruge statul suev (585),
recucereşte Andaluzia şi-i învinge pe basci. În urma celui de-al III-lea
Conciliu toledan, numeroşi episcopi arieni, precum şi regele Reccared se
convertesc la catolicism. Urmaşul acestuia, Sisebut (612-621), îi alungă pe
bizantini din Peninsula Iberică şi declanşează persecuţii împotriva evreilor
care refuză să se creştineze. Cel de-al IV-lea Conciliu de la Toledo (633)
introduce principiul monarhiei elective în regatul vizigot, dar biserica îşi
menţine prerogativa de a-i afurisi pe uzurpatori. Wamba (672-680) e
primul rege barbar care adoptă ritualul încoronării şi al oncţiunii (672).
Spre nemulţumirea vârfurilor aristocraţiei militare (gardingii), el permite
accesul păturilor rurale în armată. Ultimii regi vizigoţi sunt Witiza
(701-709) şi Roderich (710-711). Aquila, fiul primului, nemulţumit fiindcă
i se refuzase demnitatea de rege, în virtutea principiului eligibilităţii, îi
cheamă în ajutor pe musulmani. Tarik, o căpetenie nord-africană a maurilor
islamizaţi, după ce traversează Gibraltarul (Jebel-al-Tarik), îl învinge şi-l
ucide pe monarhul vizigot, Roderich, la Gaudalete (711). În câţiva ani,
invadatorii subjugă aproape întreaga Peninsulă Iberică, cucerind Cordoba,
Toledo, Sevilla şi Zaragoza. Aceasta va rămâne sub stăpânire islamică
vreme de mai multe secole. Aquila şi alţi aristocraţi vizigoţi feloni sunt
recompensaţi de către cuceritori cu vaste domenii funciare. Insuccesul
politic al regatului vizigot, la începutul secolului al VIII-lea, se datorează
tendinţelor anarhice ale aristocraţiei militare, nemulţumirii evreilor
persecutaţi pe criterii religioase şi procesului întârziat de catolicizare şi
asimilare a păturii dominante germanice.
Комментариев нет:
Отправить комментарий