Strămoşii vechilor germani sunt evocaţi deja în scrierile
controversatului navigator antic Pytheas Massaliotul, din secolul al
IV-lea î.Hr. Mai târziu îi pomenesc în istoriile lor Caesar, Tacitus,
Ammianus Marcellinus, Sidonius Apollinaris, Priscus, Cassiodor şi
Iordanes.
În secolele II-III triburile germanice erau divizate în trei ramificaţii
distincte: apuseană, răsăriteană şi nordică sau scandinavă. Din
conglomeratul apusean făceau parte: francii, cantonaţi pe cursul inferior şi
mijlociu al Rinului; alamanii, pe cursul superior al Rinului; frizii, pe
teritorul Olandei actuale; saxonii, pe coastele Mării Nordului; anglii, în
sudul, iar iuţii, în nordul Peninsulei Iutlanda; longobarzii, între cursurile
inferioare ale Weserului şi Elbei; suabii, între Elba şi Oder.
În cadrul grupului germanic oriental se remarcau: herulii, rugii, skirii,
amplasaţi pe cursul inferior al Oderului, burgunzii şi vandalii, pe cursul său
mijlociu şi superior, gepizii, între Oder şi Vistula, şi goţii (ostrogoţii şi
vizigoţii), care migraseră spre stepele nord-pontice. În sudul Peninsulei
Scandinavice trăiau reprezentanţii ramurii nordice a seminţiilor germanice,
danii şi suedezii (svear).
În faza incipientă a migraţiilor, vechii germani încă nu atinseseră
stadiul unei civilizaţii de tip urban şi statal. Individul îşi putea duce
existenţa doar în sânul comunităţilor. Expulzat din colectivitate, în virtutea
încălcării grave a unor legi cutumiare, el devenea proscris (wargus) şi putea
fi vânat ca orice animal de pradă.
Familia juca un rol esenţial în societatea germanică. Tatăl dispunea de
mund (în latină mundium), adică de o autoritate nelimitată asupra soţiei şi
copiilor. Nici o măsură nu se putea lua fără aprobarea autorităţii paterne. În
caz de căsătorie, viitorul ginere trebuia să aibă consultări cu prezumtivul
socru, pentru că, de la acesta, urma să-şi cumpere mireasa. Plata, care se
efectua în dimineaţa căsătoriei, se numea „darul de dimineaţă”
(Morgengabe) şi consta în vite, arme, bijuterii sau alte obiecte de preţ.
Niciodată nu se dăruia pământ. Mireasa, conform înţelegerii, primea de la
tatăl ei o zestre acceptabilă. În conformitate cu aceeaşi cutumă, soţia era
privată de dreptul de moştenire. Dacă rămânea văduvă, femeia putea opta
între două alternative: să se căsătorească cu un frate al defunctului şi să
rămână în familia soţului sau să-şi ceară înapoi zestrea şi să se întoarcă la
părinţi.
Ierarhia socială a vechilor germani era oglindită în sistemul juridic.
Dreptul vechi germanic era extrem de original. Forul de judecată, compus
din persoane cu experienţă, vârstnice şi din altele, special abilitate, se
numea malus (mahal). Jurisdicţia vechilor germani, reconstituibilă pe baza
Legii salice şi a altor legislaţii barbare, nu cunoştea pedeapsa capitală sau
privarea de libertate, nici torturile sau amputările. Unica sancţiune judiciară
era amenda sau „preţul sângelui” (Wergeld).
Răspunderea în faţa legii nu era individuală, ci colectivă. Infractorii
insolvabili, care nu dispuneau de resurse financiare suficiente pentru a
achita compensaţia pecuniară (Wergeld) victimelor sau familiilor
victimelor, se puteau adresa rudelor, pentru a-şi achita datoria. Procedura
ritualică de transferare a obligaţiilor financiare asupra membrilor apropiaţi
ai familiei e descrisă în Lex salica şi se numeşte chrenecruda.
Prin sistemul de amenzi (Wergeld), vechii germani au încercat să
îngrădească răzbunările personale (vendette), obligând făptaşul să plătească
victimei sau rudelor acesteia o sumă proporţională cu importanţa delictului
şi cu poziţia socială a victimei. De exemplu, pentru uciderea unor
aristocraţi (leudes, antrustiones) se plătea o compensaţie financiară cam de
10-12 ori mai ridicată decât în cazul asasinării unui membru de rând al
tribului. În societatea germanică, cu cât legea pretindea o amendă mai
ridicată pentru molestarea sau suprimarea ta, erai mai bine protejat.
Triburile şi confederaţiile tribale germanice erau conduse de regi, aleşi
iniţial temporar, pe durata expediţiilor războinice, apoi viager, de întreaga
comunitate a războinicilor. Cu timpul, calitatea sau autoritatea respectivă se
transmite ereditar şi devine monopolul anumitor familii prestigioase.
Monarhii germanici permanenţi adună în anturajul lor numeroşi foşti sau
actuali şefi militari, cărora le încredinţează diferite atribuţii. Aşa se
conturează o aristocraţie tribală. Din componenţa societăţii germanice mai
făceau parte războinicii (oameni liberi), liţii (semiliberi) şi sclavii
(neliberi).
Vechii germani, în ciuda faptului că duceau o viaţă semisedentară, au
devenit, treptat, excelenţi făurari. Armamentul lor greu i-a impresionat
deseori pe soldaţii romani. Armele preferate erau francisca, un topor de
mari dimensiuni, cu două tăişuri, utilizat şi la defrişări, care în caz
excepţional putea fi lansat la distanţă, o sabie, scramasaxe, şi o spadă
lungă, folosită cu efecte devastatoare de călăreţi.
Convingerile mitologice şi religioase ale vechilor germani s-au
transmis prin aşa-numita poezie nordică a skalzilor (recitatori populari), din
care s-au păstrat două culegeri, Edda în proză, consemnată în scris, prin
secolul al XIII-lea, de islandezul Snorri Sturluson, şi Edda în versuri, care
a fost multă vreme atribuită înţeleptului Saemund. În viziunea
cosmogonică a acestor creaţii ancestrale colective, la început a existat doar
„hăul cel mare”. „Părintele a toate” a sistematizat haosul originar, i-a creat
pe zeii puri şi pe uriaşii din prima generaţie. Primul cuplu uman a fost
cioplit de divinităţi din două trunchiuri de copac. Universul eddic era
compus din trei tărâmuri cereşti, trei tărâmuri pământeşti şi trei tărâmuri
subpământene. În perimetrul său funcţiona legea destinului, ţesut de cele
trei norne. Cosmologia vechilor germani era articulată în jurul giganticului
arbore cosmic Yggdrasill. Reşedinţa zeilor, fortăreaţa Asgardhr, era situată
în coroana copacului-univers.
Zeii îl ucid, până la urmă, pe uriaşul ziditor al lumii. După această
crimă abominabilă, zeii, divizaţi în două tabere, Aseni (uranici) şi Vani
(htonieni), declanşează un conflict sângeros. Până la urmă se încheie pace,
întrucât divinităţile htoniene acceptă să se subordoneze celor uranice. Răul,
adică imoralitatea, sperjurul, violenţa şi fatalitatea, pătrunde în lume, o dată
cu confruntarea dintre zei.
Celebrul „amurg al zeilor” este opera uriaşilor din Ţara de Gheaţă şi a
iazmelor rele, care părăsesc tărâmurile subpământene, de pe rădăcinile
arborelui cosmic Yggdrasill, şi iau cu asalt Asgardhr-ul. În final, aproape
toţi zeii sunt ucişi şi universul e mistuit de flăcări. Câteva divinităţi
supravieţuiesc dezastrului cosmic, iar altele renasc într-o lume nouă. Se
salvează şi un cuplu uman, „Viaţa” şi „Dorinţa de Viaţă”. Ciclul mitologic
se reia, după finalul macabru, escatologic.
Panteonul eddic e populat de Odin-Wodan – zeul suprem, care ştie
aproape totul şi conduce oastea locuitorilor din Asgardhr, în ziua ultimei
bătălii, Thor-Donar – zeul marţial, care stăpâneşte tunetele şi fulgerele,
Skade – gigantica zeiţă a munţilor, căsătorită cu zeul maritim – Njörd, zeul
purităţii luminoase – Baldr-Baldur, poznaşul Loki, zeiţa fertilităţii – Frigg,
consoartă a zeului suprem, şi Freya – personificarea gliei străbune.
Mitologia nordică mai e bântuită de uriaşi siniştri, pitici, spiriduşi buni şi
răi, walkirii şi fecioare ale apelor.
Evanghelizarea, mai întâi a goţilor şi, ulterior, a altor seminţii
germanice, s-a întemeiat pe preexistenţa unor enclave creştine în Crimeea
şi Dobrogea. Iniţiativa i-a aparţinut misionarului Wulfila, propagatorul
ereziei ariene. Bunicii săi, coloni romani instalaţi în Cappadocia, au fost
răpiţi de goţi, cu ocazia unui raid întreprins de aceştia în Asia Mică
(257-258). Wulfila, despre care se presupune, pornindu-se de la
onomastică, că ar fi fost metis, vorbea greaca, latina şi graiul goţilor. În
calitate de cleric creştin, participă la Conciliul de la Antiohia (341), unde
urmau să se reevalueze deciziile Conciliului de la Niceea (325), care
condamnaseră arianismul.
Pe parcursul desfăşurării conciliului, Wulfila e remarcat de episcopul
Eusebiu din Nicomedia. Acesta îl numeşte episcop „în ţara geţilor”, cu
misiunea de a-i păstori pe prizonierii romani din taberele goţilor. Adept al
doctrinei ariene moderate, Wulfila se decide să-i convertească pe goţi.
Tratat de conaţionalii săi drept agent roman, e obligat să fugă şi să ceară
azil împăratului Constantin. În compania câtorva adepţi se va instala în
Tracia, lângă Nicopole.
În anul 376 apare o nouă ocazie propice pentru manifestarea zelului
său apostolic. Vizigoţii, presaţi de huni, se stabilesc la sud de Dunăre, în
Moesia, cu permisiunea împăratului Valens, în urma intervenţiei episcopului
Wulfila. Acesta îi va păstori pe goţi doar vreme de câţiva ani, întrucât
moare, în 383.
Convertirea globală a goţilor se va realiza sub îndrumarea colaboratorului
său, Selena, care i-a succedat în calitate de episcop al goţilor.
Acţiunea de prozelitism a lui Wulfila a fost favorizată de traducerea
Bibliei în limba goţilor (350). Pentru a reda sunetele proprii dialectelor
gotice, el a adaptat alfabetul grecesc al vremii sale, care utiliza doar
literele unciale. La goţi, arianismul va deveni credinţă naţională, în
perfectă consonanţă cu limba şi mentalitatea lor. Într-un sfert de secol,
prin contagiune, îmbrăţişează religia creştină, în această versiune eretică,
ostrogoţii, gepizii, burgunzii, rugii, herulii, alamanii şi chiar alanii, popor
de origine iraniană.
Комментариев нет:
Отправить комментарий